Trebuia sa mearga ca pe roate. Si de ce nu? Mai fusesem in zona de trei ori; lucrasem  de trei ori cu fixerul local, un tibetan pe nume He San Ge; aveam poze, orar, obiective. Eram asa de convins ca va merge snur incit imi rezervasem biletul pentru Romania pentru noaptea de dupa cel de reintoarcere in Guangzhou. Si de ce nu? Era vacanta si aveam de gind sa fac ceva interesant, aproape de drum, nici prea usor insa cu siguranta deloc epuizant.

Nu sint superstitios insa trebuia sa imi dau seama ca nu e un semn bun cind Katia m-a sunat, cu doua zile inainte de plecare, ca are pneumonie. In preziua plecarii m-a sunat Benjack ca ceva a intervenit si nici el nu poate veni. Am rearanjat lista de echipament si l-am asteptat pe Geordie sa vina din Hong Kong. Urma sa mergem doar noi doi.  Geordie  - pe numele din pasaport Steve Waiwah Yip – e rigger pentru o companie care organizeaza ‘adventure races’ in Asia. Desi etnic e chinez, nascut in New Castle e mai englez ca o ceasca de ceai.

 

Lantul evenimentelor s-a imbogatit cu un blocaj pe autostrada ceea ce a insemnat ca am pierdut avionul. In aeroport am realizat ca rezervasem bilete la singura companie care nu avea vorbitor de engleza, departament de reclamatii sau cineva partial abilitat sa ne mute la un alt zbor: Sichuan Airlines.  Am pornit spre avion de doua ori doar ca sa fim intorsi din drum de doua ori. A doua oara, impotriva ratiunii si a protestelor noastre functionarul de la ghiseu ne-a trimis cu toate bagajele direct la avion. Si acum regret ca nu am putut filma expresia de pe fata agentului de securitate cind bagajele noastre (8 la numar) au trecut prin scanner. Intr-adevar nu aveam nici unghiera si nici foarfeci in bagaj. Aveam fiecare doar cite un cutit, pitoane, crampoane, patru ciocane de gheata si lame de rezerva. Oare de ce ne-au intors?

In cele din urma, dupa 10 ore de asteptare si negociere am ajuns in avion si doua ore mai tirziu in Chengdu, capitala provinciei Sichuan si poarta spre muntii Tibetului de est. De aici totul a mers ca uns: soferul aranjat de He San Ge ne astepta in aeroport si ne-a dus la hotel, urmind ca a doua zi sa cumparam de mincare si sa pornim spre Rilong, in Siguniang Shan – cam 8 ore de condus.

A doua zi, seara, cind am ajuns in Rilong norii negrii s-au adunat din noua asupra excursiei noastre. In loc de He San Ge ne astepta sotia lui. Fiinta incintatoare de altfel si companie agreabila, simpatica tibetana nu avea insa habar de ce aveam noi nevoie. He San Ge era pe munte cu un grup de clienti si urma sa se intoarca peste trei zile. Noi eram invitati sa asteptam, optiune ce nici nu intra in discutie. Cu zece zile in total door to door nu ne puteam permite sa pierdem nici o ora asa ca ne-am vazut in situatia de a construi aspectele logistice pe loc si de la zero. Cel mai amuzant era ca toata lumea ii vorbea lui Geordie care asculta rabdator si apoi se intorcea spre mine:

- Ce zic astia?

Geordie nu vorbeste chineza – doar putin cantoneza (dialectul din Guangdong si Hong Kong insa nu putonghua – dialectul oficial vorbit in toata China). Dupa citva ore am reusit sa negociez niste cai pentru a doua zi dimineata, un pret si un traseu aproximativ. Din marea planificare totul incepea sa devina o improvizatie. Am aranjat bagajele pentru cai si am mers la culcare. La 4 am un jeep ne-a luat de la hotel si ne-a dus in munte unde ne asteptau trei tibetani cu patru cai. Am descarcat echipamentul iar soferul a disparut in intuneric. Am incarcat caii si inainte sa plecam am confirmat traseul si pretul. Traseul a fost OK – pretul insa s-a dublat! Aaaa – si in plus trebuia sa ii platim pentru opt zile, nu doar o zi.

Evident ca am spus nu! Evident ca au descarcat caii si au luat-o la vale. Am ramas in poienita cu 150 kg de echipament furiosi si neputinciosi. Ma si vedeam montind cortul si facind gratare o saptamina. Nu! Nu se poate! O ora mai tirziu dupa o negociere care a fost mai mult un concurs de strigaturi am acceptat pretul dublu si ei doar sa fie platiti pentru ziua in care lucrau. Si am pornit la drum.

Patru ore mai tirziu ne-am oprit.

- Pina aici merg caii!
- Pai… nu am ajuns unde vroiam. Stii, e un perete asa si asa…
- Pina aici merg caii!

In disperare de cauza m-am uitat in jur – eram in mijlocul vaii, inconjurati de paduri si pereti de granit.

- Screw the plan!
Am aratat spre un perete:
- Putem merge acolo?
- Caii nu!
- Da acolo?  - am spus aratind spre alt perete.
- Caii nu!
- Pina unde pot merge caii?
- Pina aici merg caii!
- Pai de aici mai e cale lunga pina unde vrem noi sa ajungem.
- Pina aici merg caii!
- Si noi cum ajungem la perete?
- Pai sa vedem – daca ne intelegem la un pret poate va ajutam noi… Da sa stiti ca nu e drum sau poteca si noi sintem cam obositi!

Si ne-am inteles la un pret: un brat si un picior – serios vorbind, cam atita costa. Pentru noi ce conta insa era sa avansam. Cheltuisem deja o gramada si cu fiecare pas eram mai departe de orice alternativa. Ne-am hotarit la un perete, am descarcat caii, am incarcat tibetanii si la deal. Sase ore mai tirziu  in care pretul platit ni se parea din ce in ce mai rezonabil raportat la dificultatea marsului de apropiere si greutatea bagajelor, eram relativ aproape de perete.

- Pina aici mergem!  

Eram deja obisnuit cu mantra si aveam strategiile mele deja. Am mai smuls 50m diferenta de nivel pina la un loc rezonabil pentru BC, am platit porterii si ne-am inteles sa se intoarce 7 zile mai tirziu, pentru acelasi pret, sa ne duca boarfele la vale. Si dusi au fost.

Noi am scos un telescop si am inceput sa studiem cu atentie peretele. Inainte sa plece porterii ne-au spus ca e parte din al patrulea virf al Siguniuang shan – cel mai faimos si inalt virf din lant. Nu nimerisem asa de rau in cele din urma. Desi epuizati am luat doi saci cu echipament si in doua ore de catarat si urcat pe o panta abrupta am fost la baza peretelui. Pe drum am vomat. De mai multe ori. Eram in miscare de peste 12 ore; eram la 4500m alt si nu bausem si nu mincasem nimic toata ziua. Macar eram la baza peretelui! In sfirsit!

Pe cind am pornit spre BC incepuse ploaia. O ora mai tirziu am inceput sa ridicam cortul pe ploaie si intuneric. Am vomat din nou. Ne-am tirit inauntru uzi si epuizati.

A doua zi dimineata ne-am uitat din nou la perete, din BC. Nu a trebuit sa ne uitam mult. Linia era evidenta. In anii ’30 Comici scria ca linia perfecta a unui traseu ar fi cea urmata de o picatura de apa care s-ar prelinge din virful peretelui. Un astfel de traseu s-a numit mai tirziu o diretissima. Comici si-a realizat visul cu traseul din 1933 din Cima Grande.

Noi ne gasisem diretissima noastra. Chiar in mijlocul peretelui erau doua fisuri paralele care se terminau cu un tavan, continua cu un horn si cu un diedru si apoi cu un perete cu un sistem de fisuri pina in virf. Geordie vroia primele lungimi – eu vroiam tavanul. Ne-am inteles. Am mai incarcat niste saci de echipament si la deal!

Facusem o prostie insa – ziua anterioara nu bausem nimic. Suport bine setea in general si nu ma deranjeaza. La altitudine insa, si mai ales cind faci efort, nimic nu e mai important decit hidratatrea. Stiam asta si stiam cit de periculos e sa ignori consumul de lichide. Din pacate teoria nu a fost pusa in practica si eram acum prada unei migrene si unor greturi teribile. Varsam tot timpul si simteam ca imi explodeaza capul.  Pe cind ne-am reintors in BC l-am gasit acolo pe He San Ge, fixerul nostru local cu un client din Hong Kong. Durerea era prea mare si eram prea epuizat sa il iau si sa il string de git… I-am spus ca a doua zi intram in perete, ca in data de 8 coborim  si l-am trimis la deal cu doi rucksaci.  Gasisem un loc, aproape de BC, unde cumva telefonul mobil mai avea receptie si i-am trimis prietenei mele, in Guangzhou, planul nostru, unde sintem si cum am carat bagajele la deal. Dupa ce am trimis mesajul bateria a murit si imediat ce am ajuns la cort am intrat si eu intr-o stare asemenatoare. Afara ploua de rupea, eu beam fortat incercind sa termin sticla inainte de a adormi si apa se aduna in bocancii pe care ii uitasem afara. Incet apa se aduna si in cort care, desi North Face, dupa un sezon in Denali a decis ca vrea o vacanta la soare….

Ziua urmatoare dupa inca o tura de porteraj am atacat peretele. Visul lui Geordie de scoate lungimile care ii reveneau la liber s-a spulberat repede. 200 m de fisura cu pereti paraleli, offwidth, nu e ceva care sa inspire. Dupa primii citiva metri doar un camalot 5 oferea protectie si un 4.5 speranta. In rest, zilch! Cu toata tona noastra de echipament acestea fiind singurele came mari pe care le aveam progresul a fost lent iar distanta intre Geordie si ultimul friend disponibil sa tina o cazatura crestea cu fiecare miscare: 2m, 5m, 10m, 15m… Stind in etriere in nr. 5 lua nr. 4.5, il punea deasupra capului, urca repede pe trepte si in timp ce friend-ul aluneca usor in fisura scotea nr. 5 si il punea deasupra capului, rasuflind usurat cu fiecare ‘leap-frog’ terminat cu succces. Dupa vreo 15m fisura din dreapta parea dispusa sa inghita un camalot albastru asa ca, ajutat de ceva acrobatii, Geordie s-a lipit de ea si a mai pus o asigurare, dupa care da-i inapoi in fisura originala cu 4.5 -5….

In tot acest timp eu eram chircit pe o brina, indoit de dureri si foarte recunoscator celor ce au inventat gri-gri-ul. Seara, dupa ce am fixat o lungime de 70m am coborit si am montat portaledge-ul. Experienta inedita pentru amindoi. Aveam cu noi un Metolius/Mt Hardwear imprumutat in ultima clipa – Geordie nu mai montase unul iar eu aveam experienta doar cu un A5. In momentele acelea nu am savurat comicul situatie desi in retrospectiva aratam amindoi (plus lucrurile noastre) ca doua maimute pe sirma. Dupa o ora de lupta si dupa ce sacul de dormit al lui Geordie a ajuns in vale am reusit sa adormim in pozitii destul de neortodoxe. Miinile lui Geordie erau facute parf de la incercarile de liber asa ca a trebuit sa ii inchid si deschid fermoarul de la pantaloni de cit ori natura chema. E inutil sa mentionez cit de strins ne-a legat aceasta experienta…. Tot noaptea aceea a inceput si potopul.

Am inceput dimineata cu un rapel dupa sacul de dormit dupa care am continuat peretele. Geordie mai avea inca o lungime si ceva din fisurile paralele iar eu ma simteam ceva mai bine. Spre seara, in jur de 10pm am inceput sa ridicam ‘portaledge’-ul si tot calabalicul la vreo 200m. Am terminat la 4 am.

Ziua urmatoare a ploat atit de tare incit am stat in portaledge. Dimineata am inceput eu sa atac urmatoarele doua lungimi de 70m. Imi revenisera o fisura,  un tavan, un horn surplombat si un diedru surplombat. Fisura ar fi fost monotona daca nu era expansibila, tavanul a fost distractiv. Ajuns in horn insa ma gindeam la Comici. Daca ar mai fi trait l-as fi cautat sa ii rup picioarele. Pe unde picatura lui de apa si-ar fi urmat cursul venea acum toata famila picaturii si transformase hornul intr-un canion. Pe cind am ajuns in diedru eram hipotermic si epuizat. Pe cind mi-am terminat lungimile era intuneric si tremuram de parca eram conectat la priza. Si parca il vazusem pe Comici plutind pe un nor, dar nu eram sigur. Putea fi si Anton Pann parca…

Pe cind Geordie a ajuns in regrupare am decis ca nu ne vom opri pina cind nu terminam peretele. Nu am prea multe amintiri din ultimele lungimi – eram prea ocupat cu hipotermia. Stiu doar ca Geordie tot spunea cind ii venea rindul:

- Mai e putin. 20 de minute de catarare usoara…

Nu mai stiu exact daca ma mintea pe mine sau pe el… Ultima unitate de 20 de minute i-a luat trei orei si doua caderi. In cele din urma la 2:45 am in 8 iunie eram in virf. Sa fi avut inca doua zile la dispozitie am fi incercat si virful principal – o creasta cam de 1000m diferenta de nivel, TD. In situatia noastra insa prioritatea era: la vale. Facusem traseul, facusem peretele, supravietuisem si aveam un avion (eu doua) de prins.

Nu am lasat mult echipament in perete – citeva hex-uri, vreo trei-patru cuie, vreo doua nuci si citeva anouri in statiile de rapel. NO BOLTS!

La un moment dat corzile s-au blocat si Geordie a inceput sa urce sa le elibereze. Eu tocmai ma fixasem in ancore: un hex, un camalot galben si un camalot albastru toate intr-o fisura verticala. Dintr-o data ceva ma loveste in fata – noroc ca aveam ochelari. Era hex-ul. Din reflex am prins capetele corzilor de rapel tocmai la timp. Camaloturile au sarit si ele. Din cauza oboselii (eram in miscare de 31 de ore) Geordie nu vazuse ca fisura era o ‘expando’ (o fisura care se largeste sub presiune). Situatia era departe de roz – eu atirnam in stil Cliffhanger de capatul corzilor de rapel, Geordie care eliberase corzile nu putea cobori din cauza tensiunii si era blocat undeva in partea superioara, eu imi scapasem radio-ul cu citeva ore in urma si nu ii puteam comunica ce se intimpla.  Cumva am reusit sa leg capetele de ham si sa urc putin pe fisura unde am stat in chei de mina pina cind Geordie a terminat rapelul.  Era suparat, cind a ajuns la mine, ca ma jucasem cu corzile – am vrut sa il pleznesc dar miinile imi erau ocupate…

Iminenta dezastrului ne-a trezit. Am decis sa verificam totul de doua ori chiar daca urma sa dureze mai mult. In cele din urma am coborit tot calabalicul si la 6pm am ajuns in BC. Tibetanii ne asteptau insa fixerul nostru disparuse. Pe cind am strins tabara era deja intuneric. A trebuit sa mai aruncam niste bani ca porterii sa accepte sa plece pe intuneric si i-am dat la vale. Umblam ca teleghidati. Aveam doar o singura frontala – celelate doua erau undeva in fundul ‘haul bag’-ului. Pierdusem poteca – si probabil si directia buna cam la o ora dupa ce pornisem din BC. In loc de trei porteri aveam doar doi asa ca ne-am trezit amindoi cu rucksaci de 25kg in spate. La un moment dat am zburat peste un prag, printre copaci si pe o vale intr-un piriu. Partea buna: gasisem piriul care sa ne duca in vale; parte rea: genunchiul drept mi-a sarit din articulatie.

La 3 am ajunsesem la o coliba. Noi asteptam sa fi ajuns la cai si sa o pornim spre Rilong unde aveam o intelegere cu un sofer care ne astepta sa ne duca la Chengdu noaptea aceea pentru avionul care pleca la 1pm. Tibetanii nostrii au decis insa ca au obosit si ca nu se vor misca pina la 8am a doua zi. Punct. Indiferent de santaj si mita, nimic nu i-a putut indupleca. Aveam deja spectrul inca unui avion pierdut si poate chiar si a celui de Romania.

La 4 am am auzit zgomot afara. In cocioaba a dat buzna He San Ge insotit de un official. Dupa o ora de strigaturi si amenintari tibetanii s-au pus in miscare si au incarcat caii. Ce se intimplase: fixerul nostru uitase sa plateasca taxa de permis si cum s-a aflat in zona ca noi incercam al patrulea virf oficialii  au devenit interesati. Printr-un curier l-au somat sa se intoarca la Rilong sa plateasca taxa si amenda (care aveau sa ne ajunga amindoua, noua in factura) motiv pentru care plecase din BC. Din fericire acel ultim sms pe care il trimisesem prietenei mele mentiona numele unuia dintre porteri iar cind ea a vazut la 3am ca nu dau semn de viata desi ar fi trebuit sa fiu intr-o masina spre Chengdu l-a sunat pe fixer care habar nu avea unde eram. Din fericire ne-a gasit in timp si a reusit sa-i urneasca pe tibetani cu amenintarea autoritatilor. La 6am eram in Rilong. Pe drum de cite ori cadeam din cauza genunchiului adormeam – Geordie la fel. Eram in miscare, fara odihna, de 46 de ore. Cind sa incarcam bagajele in masina am remarcat ca porterii nostrii pierdusera un sac cu bocancii lui Geordie, un Beal ice line al meu si iPod-ul lui Geordie. Nu mai aveam putere sa zicem nimic. Ne-am lasat acolo ultimii bani si ne-am tirit ca doi ciini batuti in masina. Am facut un drum de 8 ore in 6 si am intrat in aeroport in ultimul moment. Am fost ultimii la check in si ultimii in avion.

Aratam infiorator – plini de noroi, cu bocanci de iarna, cu pufoaica, mirosind ca o canalizare, cu miinile pline de singe. Stewardesa ne-a condus la locurile noastre in timp ce usa avionului se inchidea. Nimic nu mai putea merge rau de acum inainte – aproape ca eram acasa. Gresit! Surprizele nu s-au terminat – o ultima bulibaseala ne pindea. Se facuse o greseala la bilete si am ajuns amindoi la clasa intii! In sfirsit o greseala care ne convenea si pe care am savurat-o timp de doua ore spre oroarea colegilor nostrii de clasa frumos mirositori!

NOTA:

Siguniang shan este un lant format din patru virfuri cel mai inalt fiind de 6250m. Istoria ascensiunilor pe acesta este urmatoarea:

Prima ascensiune s-a facut in 1981 urmarind creasta sud-estica de catre o echipa de japonezi. Ascensiunea a durat 16 zile iar japonezii au montat 2000m de coarda fixa.

A doua ascensiune le revine tot japonezilor care in 1992 au ajuns pe virf urmind creasta sudica. Asediul a durat 23 de zile si s-au folosit 600m de coarda fixa.

In 1997 americanul Charlie Fowler urca solo, in trei zile, o varianta a primului traseu japonez.

In 2002 Mick Fowler si Paul Ramsden (UK) au realizat ascensiunea peretelui nord vestic in stil alpin petrecind cinci zile in perete. Ascensiunea lor a primit premiul Piolet d’Or.

In 2004 o firma de expeditii bazata in Chengdu si condusa de un american, John Otto, reuseste a cincea ascensiune si prima data cind alpinisti chinezi pun piciorul pe virf. Asediul a durat mai mult de o luna iar corzile fixe au mers mai bine de 2000m.

Traseul nostru este o diretissima a peretelui sud vestic pe aceeasi vale pe care se afla si traseul Fowler-Ramsden. Punctul nostru terminus intersecteaza traseul japonez din 1992 pe creasta finala.

Gradul pe care l-am propus V A3 5.10 (posibil la liber in jur de 5.12) e pur subiectiv. Am evaluat potentialul caderii si am luat in calcul conditiile meteo pe care le-am intilnit. Avind 7-8 camalot no. 5 ar fi coborit primele doua lungimi la A2 probabil… desi restul is pastreaza gradul. Desi am petrecut mai mult timp in perete am propus gradul V deoarece sint convins ca se putea face rezonabil mult mai repede fara extra effort, daca situatia sanatatii mele nu ne incetinea in primele doua zile.

CA

Vezi in galerie si alte fotografii.